Balanța cântărește din ceruri numărul de picături de ploaie. Prima, e puțin mai grea, așa că e trasă spre pământ fără o destinație precisă. O fi pe nasul unui copil ? Pe umbrela unui bătrân sau la fereastra ta ? A doua, alunecă ușor și se pierde pe obrazul iubitei tale.
      Sunt atât de multe picături, unele mai reci, altele mai calde, unele te dor, altele te-alină. Parcă și le-auzi cum țipă să le prinzi în palma ta ca o mângâiere de copil, ca să le atenuiezi căderea. Acolo își termină procesul și sarcina de a-ți trimite, ție !, o senzație umedă, dar pe care o trăiești cum vrei. Gândește-te că nu i-a fost ușor, și te-a ales tocmai pe tine !
      Privesc în jur cum se lovesc de noi și mă întreb, oare a mea care o să fie prima când ies în ploaia lor ?