Astăzi îmi dedic ziua progresului meu .Îmi antrenez memoria și capacitatea de a tasta o parte din milioanele mele de gînduri colorate pe hârtie. Nici acum dacă mă gândesc nu pot să redau cu exactitate balivernele din capul meu. Nu vreau să mă complac și să țin doar o linie de plutire. Cumva ai nevoie de ceva nou ca să poți avea inspirație. Ne-am lămurit ce înseamnă banalitatea. Așa cum spune și cuvântul e banal sau demodat, mediocru. Prefer să mă leg de stiloul din fața mea... o să scriu despre el tot ce reușește imaginația mea să spună.

         Cică era odată o carte uitată pe toboganul copilăriei mele. Titlul e de mult uitat. A rămas doar imaginea conturată pe diametrul în care se răgăsea acea carte .Știu că a reprezentat un sprijin uriaș pentru schimbarea mentalității mele . Sunt recunoscătoare vânzătoarei care mi-a întins cele 290 de pagini contra unei sume pe care mi-o dăduse părinții . O să trec zilele astea pe la librarie. Sper să o revăd pe acea doamnă simpatică . O voi ruga să-mi promită ca atunci când îmi voi trimite copilul la ea să-i întindă aceeași carte peste vitrină.

      Am separat întregul cântec de urletul vostru. Și-a regăsit în sfărșit liniștea pe care și-o dorea de mult. Acum se scurge lin prin urechile mele. Vreo 2-3 mai mititei reușesc să-ți îndrepte atenția spre aceleași note muzicale. În rest, peste tot e zarvă și haos. Nu se înțelege și nu se aude nimic . Acești oameni nu dețin o ureche de cristal . Doar un simplu organ care percepe zgomot.

         Te prefer pe tine să-mi ții companie cu un vin roșu într-un pahar cu picior înalt.  Prefer să vedem un film bun și să-ți văd pupilele dilatate și să-mi dau seama că mă iubești. Apoi să dăm drumul la geam să auzim liniștea de afară... Of și dacă ar ploua.... aș ieși în fugă să mă spăl de amintirile verii trecute, când ne aflam la un concert de muzică veche. Acolo mă simțeam vie, iubită și frumoasă.
        Mi-aduc aminte acele zile când îmi tastai pe mașina de scris ,, te iubesc ,,. Și acum faci la fel, chiar dacă ai putea să-mi scrii cu stiloul, dar știi că prefer acel aer vechi și elegant, iar tu vrei să mă mulțumești, lăsăndu-mi și o floare alături de bilet. Oooh și mirosul cafelei de dimineață, nu s-a schimbat nici acum. Te sorb din priviri când pui în ceștile noastre licoarea aceea neagră din care ies aburi .
         De asta te prefer pe tine ...
  

                                                                        Sursa Tumblr

         Pe inima asta roz, am lăsat un capac. Culoarea capacului și-o imaginează fiecare cum iși dorește. Nu e un rebus pe care vreau să îl completăm împreună, e doar mintea mea în stoluri . Da, mintea mea e în stoluri, toți au păsărici pe creier, numai eu am stoluri.  E un capac de sticlă, o sticlă pe care am aruncat-o pe geam direct în coșul de gunoi. Nu a fost noroc sau nimereală, e vorba de antrenament pe ascuns, să nu mă vadă vecinii sau mama . Capacul ăsta de sticlă de ... ce vreți voi să fie, stă de minute bune așezat pe inima mea. L-am lăsat acolo și încă nu se mișcă. Poate e ceva ciudat în ce scriu, dar inima mea e din carton gros și o țin drept pușculiță cu mărunțișuri pentru cafea. Ah ! M-am gândit, nu e ciudat pentru că sunt afară și sper să bată vântul, poate capacul ăsta se va mișca odată ...

                                                                     Sursa Tumblr

             Ia uite-l ce mic e! Cum își respiră gândurile, nu-l lăsa să crească o sa îţi înece bobocii și o să plângă apoi. Deci încearcă să-l păstrezi așa. Ah, iar mi-am descusut bluza! Acum să văd dacă mai am aţă neagră, chiar dacă bluza e albă, cu negru vine mai bine cusută. Mama îmi ascunde mereu acul, îmi spune că descos ghinionul.  Ce mă amuză , pentru că defapt eu cos ceva, n-am cum să descos.  Sper să învăț să mă leg singură la șireturi, m-am săturat să-mi tot explice Tudor cum să fac și eu să nu înțeleg nimic. Îmi vine să îi bag în fund acul! Să descos ghinionul!
 

                                                                        Sursa: Tumblr

           Of, viață ... Mi-e ciudă că nu o trăim cât trebuie. Ar trebui să fug acum unde mă duce sufletul, să nu mă trezesc mâine obligată să fac ceva ce nu-mi va place. Mi-e ciudă că nu știm să ne numărăm secundele pe care le irosim fără să știm că cei care vor rămâne după noi își vor aminti de ele . Păcat că nu ne putem face o listă în care să bifăm parcursul pe care îl avem . Să știm ce ne este permis să realizăm din ceea ce ne propunem și ne dorim. Ăsta e of-ul cel mai mare. Să știi ce vrei, dar din speranța că destinul îți permite și alte zile, să amâni . Oprește-te din a lăsa ce vrei să faci acum pe mâine, pe luna viitoare . Nu știi dacă vei mai ...

                                                            Sursa:Tumblr

               Nu îmbătrânești mâine ! Nu îmbătrânim nici peste câteva zile, doar te apropii de această etapă. Gândul e puțin frustrat de acest fenomen care pentru unii mai curând, pentru alții care nici nu se gândesc că apucă așa ceva, mai târziu .
               E frumos să-ți descrii propria bătrânețe, doar imaginânduți-o. Un vârstinc care încă este pasionat de lecturi, chiar dacă vederea îl obligă să-și preocupe timpul cu odihnă. Mâinile pe care se citesc anii și pasiunule unor instrumente care acum sunt încălzite doar de praful din ultima cameră.
Chipul presărat cu trăsături deosebite însă îngreunat de riduri care sunt iubite de nepoți, ce își idolatrizează bunicul . Zâmbetul este larg și fără sfială . Acest detaliu, care se pare, este preluat și de semințele tinere din brațele lui. Om bun ...
              Un adevăr care poate fi trăit dacă ești de acord să-ți petreci viața astfel, doar trebuie să derulezi înainte pentru a-ți pregăti parcursul, apoi pentru a regăsi aceste cuvinte și a le trăi la vârsta de 80 de ani . Să nu-ți fie frică, atunci vei zâmbi cel mai mult când vei vedea că tinerii îți împrumută propriul zâmbet .

                                                                                        
                                                                   Sursa :Tumblr

             
  

      Balanța cântărește din ceruri numărul de picături de ploaie. Prima, e puțin mai grea, așa că e trasă spre pământ fără o destinație precisă. O fi pe nasul unui copil ? Pe umbrela unui bătrân sau la fereastra ta ? A doua, alunecă ușor și se pierde pe obrazul iubitei tale.
      Sunt atât de multe picături, unele mai reci, altele mai calde, unele te dor, altele te-alină. Parcă și le-auzi cum țipă să le prinzi în palma ta ca o mângâiere de copil, ca să le atenuiezi căderea. Acolo își termină procesul și sarcina de a-ți trimite, ție !, o senzație umedă, dar pe care o trăiești cum vrei. Gândește-te că nu i-a fost ușor, și te-a ales tocmai pe tine !
      Privesc în jur cum se lovesc de noi și mă întreb, oare a mea care o să fie prima când ies în ploaia lor ?