Astăzi îmi dedic ziua progresului meu .Îmi antrenez memoria și capacitatea de a tasta o parte din milioanele mele de gînduri colorate pe hârtie. Nici acum dacă mă gândesc nu pot să redau cu exactitate balivernele din capul meu. Nu vreau să mă complac și să țin doar o linie de plutire. Cumva ai nevoie de ceva nou ca să poți avea inspirație. Ne-am lămurit ce înseamnă banalitatea. Așa cum spune și cuvântul e banal sau demodat, mediocru. Prefer să mă leg de stiloul din fața mea... o să scriu despre el tot ce reușește imaginația mea să spună.
Cică era odată o carte uitată pe toboganul copilăriei mele. Titlul e de mult uitat. A rămas doar imaginea conturată pe diametrul în care se răgăsea acea carte .Știu că a reprezentat un sprijin uriaș pentru schimbarea mentalității mele . Sunt recunoscătoare vânzătoarei care mi-a întins cele 290 de pagini contra unei sume pe care mi-o dăduse părinții . O să trec zilele astea pe la librarie. Sper să o revăd pe acea doamnă simpatică . O voi ruga să-mi promită ca atunci când îmi voi trimite copilul la ea să-i întindă aceeași carte peste vitrină.
Am separat întregul cântec de urletul vostru. Și-a regăsit în sfărșit liniștea pe care și-o dorea de mult. Acum se scurge lin prin urechile mele. Vreo 2-3 mai mititei reușesc să-ți îndrepte atenția spre aceleași note muzicale. În rest, peste tot e zarvă și haos. Nu se înțelege și nu se aude nimic . Acești oameni nu dețin o ureche de cristal . Doar un simplu organ care percepe zgomot.
Te prefer pe tine să-mi ții companie cu un vin roșu într-un pahar cu picior înalt. Prefer să vedem un film bun și să-ți văd pupilele dilatate și să-mi dau seama că mă iubești. Apoi să dăm drumul la geam să auzim liniștea de afară... Of și dacă ar ploua.... aș ieși în fugă să mă spăl de amintirile verii trecute, când ne aflam la un concert de muzică veche. Acolo mă simțeam vie, iubită și frumoasă.
Mi-aduc aminte acele zile când îmi tastai pe mașina de scris ,, te iubesc ,,. Și acum faci la fel, chiar dacă ai putea să-mi scrii cu stiloul, dar știi că prefer acel aer vechi și elegant, iar tu vrei să mă mulțumești, lăsăndu-mi și o floare alături de bilet. Oooh și mirosul cafelei de dimineață, nu s-a schimbat nici acum. Te sorb din priviri când pui în ceștile noastre licoarea aceea neagră din care ies aburi .
De asta te prefer pe tine ...
Pe inima asta roz, am lăsat un capac. Culoarea capacului și-o imaginează fiecare cum iși dorește. Nu e un rebus pe care vreau să îl completăm împreună, e doar mintea mea în stoluri . Da, mintea mea e în stoluri, toți au păsărici pe creier, numai eu am stoluri. E un capac de sticlă, o sticlă pe care am aruncat-o pe geam direct în coșul de gunoi. Nu a fost noroc sau nimereală, e vorba de antrenament pe ascuns, să nu mă vadă vecinii sau mama . Capacul ăsta de sticlă de ... ce vreți voi să fie, stă de minute bune așezat pe inima mea. L-am lăsat acolo și încă nu se mișcă. Poate e ceva ciudat în ce scriu, dar inima mea e din carton gros și o țin drept pușculiță cu mărunțișuri pentru cafea. Ah ! M-am gândit, nu e ciudat pentru că sunt afară și sper să bată vântul, poate capacul ăsta se va mișca odată ...
Ia uite-l ce mic e! Cum își respiră gândurile, nu-l lăsa să crească o sa îţi înece bobocii și o să plângă apoi. Deci încearcă să-l păstrezi așa. Ah, iar mi-am descusut bluza! Acum să văd dacă mai am aţă neagră, chiar dacă bluza e albă, cu negru vine mai bine cusută. Mama îmi ascunde mereu acul, îmi spune că descos ghinionul. Ce mă amuză , pentru că defapt eu cos ceva, n-am cum să descos. Sper să învăț să mă leg singură la șireturi, m-am săturat să-mi tot explice Tudor cum să fac și eu să nu înțeleg nimic. Îmi vine să îi bag în fund acul! Să descos ghinionul!
Of, viață ... Mi-e ciudă că nu o trăim cât trebuie. Ar trebui să fug acum unde mă duce sufletul, să nu mă trezesc mâine obligată să fac ceva ce nu-mi va place. Mi-e ciudă că nu știm să ne numărăm secundele pe care le irosim fără să știm că cei care vor rămâne după noi își vor aminti de ele . Păcat că nu ne putem face o listă în care să bifăm parcursul pe care îl avem . Să știm ce ne este permis să realizăm din ceea ce ne propunem și ne dorim. Ăsta e of-ul cel mai mare. Să știi ce vrei, dar din speranța că destinul îți permite și alte zile, să amâni . Oprește-te din a lăsa ce vrei să faci acum pe mâine, pe luna viitoare . Nu știi dacă vei mai ...
Nu îmbătrânești mâine ! Nu îmbătrânim nici peste câteva zile, doar te apropii de această etapă. Gândul e puțin frustrat de acest fenomen care pentru unii mai curând, pentru alții care nici nu se gândesc că apucă așa ceva, mai târziu .
E frumos să-ți descrii propria bătrânețe, doar imaginânduți-o. Un vârstinc care încă este pasionat de lecturi, chiar dacă vederea îl obligă să-și preocupe timpul cu odihnă. Mâinile pe care se citesc anii și pasiunule unor instrumente care acum sunt încălzite doar de praful din ultima cameră.
Chipul presărat cu trăsături deosebite însă îngreunat de riduri care sunt iubite de nepoți, ce își idolatrizează bunicul . Zâmbetul este larg și fără sfială . Acest detaliu, care se pare, este preluat și de semințele tinere din brațele lui. Om bun ...
Un adevăr care poate fi trăit dacă ești de acord să-ți petreci viața astfel, doar trebuie să derulezi înainte pentru a-ți pregăti parcursul, apoi pentru a regăsi aceste cuvinte și a le trăi la vârsta de 80 de ani . Să nu-ți fie frică, atunci vei zâmbi cel mai mult când vei vedea că tinerii îți împrumută propriul zâmbet .
Balanța cântărește din ceruri numărul de picături de ploaie. Prima, e puțin mai grea, așa că e trasă spre pământ fără o destinație precisă. O fi pe nasul unui copil ? Pe umbrela unui bătrân sau la fereastra ta ? A doua, alunecă ușor și se pierde pe obrazul iubitei tale.
Sunt atât de multe picături, unele mai reci, altele mai calde, unele te dor, altele te-alină. Parcă și le-auzi cum țipă să le prinzi în palma ta ca o mângâiere de copil, ca să le atenuiezi căderea. Acolo își termină procesul și sarcina de a-ți trimite, ție !, o senzație umedă, dar pe care o trăiești cum vrei. Gândește-te că nu i-a fost ușor, și te-a ales tocmai pe tine !
Privesc în jur cum se lovesc de noi și mă întreb, oare a mea care o să fie prima când ies în ploaia lor ?
Clipiri grele de ochi curajoși
Imaginație dusă la extrem
Părți de trup lăsate pentru cei sfioși
Momente când ei au spus ,, asta vrem ,, .
Prezența unei Lolite pocăite ,
Chemare sau sentiment de respingere ?
Pe semne , chemările sunt vrute
Că doar nu s-or mulțumi cu o atingere .
Și timpurile o cunosc perfect
Căci e o bătrînă ce nu îmbătrânește .
Iar tot ce face , are efect
Știe bine pentru ce se tocmește .
Ea nu-i ca mine sau ca tine
Nu are reguli nici părinți
Dar a avut ca orișicine
,, Ia uite vezi , așa-i când minți . ,,
Un lucru îl am în comun cu ea
Mai mult nici că mi-aș dorii
Mă joc acum cu imaginația ta
Nu-i timpul pierderii firii .
După sutele de zile pe care le-am adunat împreună
Mi-ar fi greu să nu te mai aud o singură zi .
Probabil ți-aș colora ochii albaștrii pe hârtie
Ca să-i păstrez lângă mine vii.
Apoi aș contura liniile buzelor
Urmând să le colorez cu o sărutare .
N-aș uita să te las să-mi miroși parfumul
Ca o ultimă retușare.
-Ți-am găsit capacul de la parfum în...
- Ce să caute acolo ?
- Dar de unde știi unde l-am găsit ?
- Păi nu așa ai spus tu ?
- Ba da ! Știi ce-am mai găsit acolo ?
- Unde ?
- Unde am găsit și capacul de la parfum .
- ? !
- Nimic ! Doar capacul de la parfum tău ! Asta nu înțeleg , cum de era doar capacul și ... un nimic .
- E groaznic ! Și unde ai găsit capacul de la parfum ?
- Acolo ! Unde ai spus că n-are ce să caute !
- Ahaa ....Păi de ce era acolo ?
- Nu știu . Asta vroiam eu să te întreb . De ce era acolo ?
- Cum de ce era acolo ? Am crezut că știi . Știu că-ți place parfumul meu și am vrut să mă știi lângă tine .
- Și de ce mi-ai lăsat doar capacul de la parfum ?
- Dar ce să-ți mai las ?
- Și sticluța cu parfum .
- Păi și eu cu ce mă mai parfumez ?
(personaje : EL si EA)
Realitatea eului nostru
Forțează intriga unei povești de viață.
Realitatea eului vostru
Amestecă focul cu un pic de gheață ,
Din care oricum focul topește ființei voastre
Mizerii , fragilitati , nepotriviri
Ajungând la apogeu , apoi la simple amintiri .
Realitatea eului nostru
Însumează elegante provocări
Finalizate ca minunate realizări .
Capabile de altfel să atingă un apogeu
Doborâte în timp , imperios , dar cu greu .
De aia nimeni nu poa' să vorbească
Îl domină eul și cum să-l oprească ?
De aia și visul rămâne un vis
Că n-avem curaj și cădem în abis .
Timpul , doar el te-a ajutat
Să-ți fie mai dragă , mai necesară
Chiar dacă tu n-ai vrut , el n-a uitat .
Pretextul unui rămas bun
Nu l-ai găsit în veci .
Și știi de ce ? Că-n mintea ta sunt lilieci .
Ce nu-ți dau pace , fiindcă-i frumoasă ,
Fiindcă te lasă să-ți menții superioritatea ,
Fiindcă-i copilăroasă
Și cum spui tu , uneori îi lipsește maturitatea .
... sau așa vrea să crezi .
Ți-e dor de ea ? Mergi s-o vezi !
Te așteaptă-n prag cu nerăbdare
O vezi mereu cu-n zâmbet mare ...
E cel care te-aduce acasă .
Dacă ai vedea un rinocer în vârful unei căpșuni ?
Sau să te visezi pe tine că ai locui în vârful unei căpșuni .
Să vezi cum ghioceii cresc doar în vârful unei căpșuni
Iar oamenii să zâmbească la vederea vârfului unei căpșuni .
Cum crezi că ar mima un actor vârful unei căpșuni
Și timpul să se scurgă până în vârful unei căpșuni ?
Gândește-te doar cum s-ar întâmpla toate astea în vârful unei căpșuni ?
- Au !
- Ce ?
- Mă doare !
- Ce anume ?
- Alunița.
- Alunița ? !
- Da , alunița ! Mă doare !
- Cum să te doară ?
- Păi te-ai uitat la ea .
- Ba nu !
- Te-ai uitat la ea , te-am văzut !
-Cum adică te doare alunița ?
- Păi mă doare , pur și simplu . Ce , pe tine nu te doare ?
- Nu !
- Ba te doare ! Nuu !
- Ce nu ?
- Nu te mai uita !
- Dar nu mă uit !
- Vroiam să fiu sigură !
N-am să scriu de primăvară sau de flori sau de copii ,
Am să-ți spun ceva banal despre Fluturele mov .
Chiar de sunt ca el în lume și alți fluturi mii și mii ,
Are totuși ceva unic , niște pete ca de morcov .
Însă nu știți cum pățise astfel 'ăst lucru mare .
Astfel un copil micuț s-a gândit el oare ...
,, Pot să-l iau cu mine acasă , însă mai am un sigur ,, of, ,
Ce să-i dau eu de mâncare , oare vrea niște morcov ? ''
Ce-aș fi vrut să mă întorc după ultima țigară
Să te văd tolănit , aproape scufundat
În canapeaua ce-ți ascundea iubirile odinioară .
Însă fumul pătruns ,cu patimă și siguranță
În mintea mea oarecum instabilă
Mi-a spus că ești precum un fir de ață ,
te rupi ușor ...
iubești cu dor ...
și mă lași să mor .
Uneori e mai bine să nu plângi
Nici când îți vezi propria inimă căzută
Sau zâmbetul unui copil pierdut .
Așa e viață cu o durere mută
Dar te ridici de unde ai căzut .
Uneori e mai bine să nu plângi
Chiar dacă nici câinele nu mai latră
Poate o fi și el bătrân .
Sau dacă suferi după o fată
Ori după amintirile ce rămân .
Uneori e mai bine să nu plângi
Fiindcă cerul e încă albastru
Fiindcă mama te iubește
Fiindcă ești prietenul nostru
Fiindcă azi sau mâine o floare înflorește .
Nici dacă te-aș fi creat în viziunea mea de copilă
N-aș fi reușit să-ți pun toate butoanele .
Da , e o mașinuță ce-mi presează mințile
Și nu-nțeleg ce-s cu toate volanele , motoarele ...
Acum să nu credeți că m-am supărat
Sunt un copil , n-am învățat ,
Ce-i ăla , parcă ambreiaj ...
Sau nu știu cum , a , portbagaj !
Mașina nu-i pentru băieței ?
Mai mari sau mai mititei
Eu n-o-nțeleg , nu-i treaba mea de fată
I-o dau lui tata , s-o ia pe toată !
